[Zilele putreziciunii] și [Regatul disfuncției]

Zilele putreziciunii

Duhul omului îl sprijină la boală.  

dar duhul doborît de întristare, cine-l va ridica?  

(Proverbele 18:14) 

ca o plagă colcăind de viermi. ca lumina din canale absorbită de vene.  

așa au fost zilele putreziciunii.  

sîntem în mijlocul unui război și nu ne-a rămas nici voința, fiecare an din cei douăzeci  

și șase a fost o altă vizită în care nu eram nici măcar dincolo de fereastră.  

am încercat să te păstrez cu capul inert între aureole,  

să beau apă după consum ca să nu provoc nici tați nici iubiți să mi se alăture.  

tu, la mijlocul vieții tale,  

eu, fără perspectivă, în afara timpului havuz.  

prietenii noștri ne întîmpină cu salivă și cu votcă, vecinii ne cedează rîndul  

la lift. rîdem în sinea noastră cu toată gura.  

resursele se vor termina în curînd, vom rămîne tatăl cuiva și fiica altcuiva  

și vom face rugăciuni în secret, te voi aduce în spațiul sacru  

și vom simula fericirea absolută.  

cu forțe proaspete, cu inima îmbălsămată pentru prima oară  

vei schimba direcția și totul în urma ta va rămîne nemișcat. 

---

Regatul disfuncției

departe de pămînturile făgăduinței cresc plante și copii pe care nu-i revendică nimeni.  

oasele se topesc pînă te poți cuprinde singur.  

străzile scăldate în adrenalină, atenția super-băieților de cartier,  

zgomotul obiectelor din buzunare  

spărgîndu-se.   

pe majoritatea le-am trăit din nevoie, pe restul din curiozitate,  

elevul anxios pe care îl mănîncă scalpul, insecta  

cu aripile desprinse de trup, amenințarea coloniei. eu am fost.   

cînd au venit cu ideea despărțirilor, am fost prima care s-a împotrivit.   

structura se demolează din interior, pereții se răstoarnă unul peste altul.  

dacă nu spui acum, nu mai spui niciodată. o inimă mare le va cuprinde pe toate   

și le va reconstrui.  

cînd au venit să numere pierderile, le-am ascuns pe ale mele.  

din mijlocul unui dezastru natural se vede  

paradisul suburban strălucind în întuneric,  

niciodată altă lumină.  

cînd Rebeca mînca pămînt, eu vomitam cantitățile ultimelor zile.  

au fost episoade scurte: rușinea, tusea nevrotică,  

permisul de intrare în compartimentul celor care nu vor să fie găsiți,  

de data asta a fost cît pe ce.  

trăiesc la nesfîrșit pe urmele oamenilor cărora le iese la timp  

candelabrul din șuruburi.  

de la ei am învățat consecvența, cu ei m-am închis  

în regatul disfuncției.  

---