Ziua de naștere a tatei

E 3 februarie, o zi mocirloasă de duminică fără sfârșit. În apartamentul Virginei e liniște, doar din când în când se aud voci de copii din apartamentul vecin. Femeia căută prin playlistul de pe Youtube, dar peste câteva minute aruncă telefonul. Se ridică și pune ibricul pe foc, își aprinde o țigară, deschide geamul și lasă larma de afară să intre împreună cu fulgii apoși. Sunt primii fulgi din această iarnă, mai caldă decât ar fi trebuit să fie.

În blocul de vizavi doar câteva geamuri cu lumini aprinse. Zărește cum cineva desface patul, întinde cearșaful, apoi îl ridică și îl flutură, iar și iar. Când erau copile mici, uneori, seara, înainte de culcare, ea cu sora mijlocie urcau în cearșaf și părinții le dădeau huța, pe rând. Una! Două! Le rostogoleau ca pe niște găluște pe pat, iar ele râdeau, săreau în sus și rugau părinții: „Hai, încă o dată, hai, încă o dată!” Urcau odată, apoi pe rând, iar când mama le zicea că o dor mâinile ele strigau: „Nu te dor, nu te dor! Tată, zi-i mamei!”

Dacă mama nu se lăsa înduplecată, atunci sora mai mare, Ana, apuca de un colț și le învârtea până li se suceau și mațele.

Virginia simte mirosul de cafea și reușește să stingă aragazaul, fără să verse de data aceasta cafeaua. Alege ceașca cu dungi albastre. Celelalte cinci cești nici măcar nu au eticheta scoasă. Se întoarce spre geam și își lipește fruntea. Femeia cu cearșaful fluturând nu mai e, geamul ei este cufundat în beznă. Rezemată de sticlă, Virginia își vede clar cearcănele ce atârnă sub ochi, două cute adânci dintre sprâncene, ridurile care se adâncesc în jurul gurii. Ovalul feței este și el supt.

Caută insistent cu privirea. Geamurile din blocul de vizavi își sting unul câte unul luminile. Soarbe din cafea și își examinează mâna, o mână mică, așa e mâna ei, cu degete subțiri pe care orice inel pare prea mare, degete scurte și cu unghiile roase.

– Ia arătați-mi mâinile! Tu ai să fii bogată, Sofia, dar ai să ai un bărbat urât.

Ana era în clasa a IX-a, Sofia în clasa a V-a, iar Virginia era în clasa I.

– Nu vreau bărbat urât, striga sora mijlocie.

– Dar bogat vrei? Eu vreau unul cu mașină și casă!

– Al meu cum va fi? întreba Virginia.

– Tu ești mică, uite ce mână de copil ai. Nu cred că te vei mărita cu așa mâini de copil.

Surorile râdeau. Ea plângea, dar fără lacrimi.

– Nu te uita la ele! o lua taică-su cu binișorul. Ia să nu mai râdeți de Virginia, că vă arăt eu! Lăsați voi mirii și mai citiți prin manuale!

Acum, această mână de copil pare că e mai bătrână decât ea însăși. A avut dreptate Ana, nu s-a măritat.

Caută în telefon. Ultimul mesaj de la Ana era din februarie, trei ani în urmă. O rugase maică-sa să-i scrie, altfel, nu i-ar fi scris. Nu s-au sunat, nu au vorbit, nu și-au scris de trei ani, de la înmormântarea lui taică-su.

În blocul de vizavi unele lumini se sting, altele se aprind pentru câteva minute, apoi se sting din nou. La unul dintre geamuri îi păru că o vede pe Ana – o femeie la fel de înaltă, cu părul lung. Nici nu observă că mucul de țigară îi atinsese degetele.

O căuta o dată la două-trei zile pe rețele să vadă dacă postează ceva. Ana posta banalități ce n-o interesau: citate, flori cu picături de rouă, știri din Italia. Credea că va desprinde din vreo postare ceva despre viața ei. Din fotografia de profil sora mai mare o privește cu aceiași ochi verzi și pătrunzători, iar cutele dintre sprincene se adâncesc, devenind tot mai pronunțate:

– Nu, nu pot să-l iau la mine!

Au trecut trei ani, dar cutele surorii, din fotografie parcă zic același nu.

– Ana, e vorba doar de două luni. Așa va fi mai bine pentru el. Doar nu va putea să stea două luni la spital.

– Eu stau la bloc, am un apartament cu două camere. Ți-am arătat, e strâmt. Geo a crescut, are nevoie de spațiu. Nu, nici vorbă.

– Ana…

– Deci așa: eu la spital mă duc, dacă vii, facem cu rândul, dar la mine la apartament e exclus. Și pe urmă Sofia tot nu e prea departe, chiar dacă trăiește la periferia Padovei, tot în Italia e, ce dacă trăiește la soacră-sa? Ea are casă, la mine e doar un apartament.

Liniștea e tot mai apăsătoare. Ana e sora cea mare. Sofia e la mijloc. Virginia a purtat hainele amândurora. Odată o fustă și o cămașă au trecut de la Ana direct la Virginia și tare mult s-a mirat că hainele arătau noi, chiar a întrebat-o pe maică-sa:

– Oare cum poartă Ana hainele, parcă-s noi-nouțe?

– De la Ana ar trebui să învățați. Cum veniți de la școală aruncați ghiozdanele și fugiți în haine bune la joacă. Sofia sare pe drumuri ca o capră. Tu le rupi în coate că nu mai sunt bune decât pentru cârpe de podele. Iată când Ana era elevă, păstra hainele ca pe ochii din cap.

Atunci, Ana învăța deja la colegiul de medicină. Venea rar acasă: în vacanțele de la Anul Nou și la Paști. De aceea Virginia, care era cu opt ani mai mică decât ea, nu prea și-o amintește decât cum se plângea că nu-i„ajung banii la Chișinăul cela”. Când o petreceau înapoi la oraș, Sofia, cea mai zdravănă din toate, apuca de o geantă, iar mama și Virgina de alta. Pe drum, până la gara de autobuze, maică-sa se mai oprea pe la câteva case de pe strada Viilor ca să împrumute niște bani, pe care îi îndesa în poșeta Anei.

Sora mai mare nu o sună pe sora mai mică de trei ani. Sora mai mică nu o sună pe cea mai mare de trei ani.

Trei ani în urmă, când s-a întors tatăl lor de la Padova de la terapie, Virginia l-a întâmpinat la aeroport. Cu o zi înainte Sofia a sunat-o și i-a zis cu o voce stinsă, răgușită de plâns:

– Virginia, să nu-i zici că a slăbit, să nu-i zici.

Când l-a văzut însoțit de două infirmiere, femeia s-a abținut cu greu să nu izbucnească în lacrimi. De umerii osoși îi atârnau două mâini cioturoase, fața i se lungise, pielea de ceară se subțiase și spânzura pe gât, iar sprâncenele negre îi ieșeau proeminent pe fruntea înaltă.

– Fata tatei, nu-i așa că m-am schimbat mult la față?

– Nu, tată, nu.

– Virginia, știu că m-a schimonosit năpârca de boală, nici Geo nu m-a mai recunoscut.

– Când te-ai întâlnit cu Geo?

– Mă întorceam de la terapie, de la spital, mă duceam la Sofia, dar am coborât cu două stații mai înainte din autobuz. Mă luase amețeala și nu am fost atent. Cât așteptam următorul autobuz, s-a apropiat un grup de elevi de liceu, înalți și frumoși. Și atunci, îl zăresc pe Geo al nostru. Cum să nu-l recunosc eu pe Geo! Tot capul numai cârlionți, uite, aici, sprâncenele mele pe fruntea lui. Măi, ce băiat frumos s-a făcut. Cum să nu-l recunosc? L-am crescut împreună cu maică-ta, trei ani. Îl strig: „Geo! Geo!” Dar mă gândesc poate nu mă mai ține minte, că trecuseră vreo doi ani de când nu l-am mai văzut. Băieții aceia au înțeles că strig la el și îl împingeau de umăr, dar el s-a uitat la mine și chiar nu m-a recunoscut. Eu iar strig: „Geo, sunt eu, bunelul!” Însă el s-a uitat la mine și, fără să zică nimic, a sărit în autobuz. Nu, nu m-a recunoscut din cauza năpârcii de boală.

Se aud doar fulgii cum se lovesc în sticlă și se transformă în apă. Cafeaua s-a răcit. O lasă pe pervaz, alături de mucul de țigară. Se uită din nou spre blocul de vizavi. La o fereastră se aprinde o lumină pentru câteva secunde, apoi se stinge. Nu, acea femeie nu semăna totuși cu Ana. A fost doar o simplă iluzie.

Își scoate telefonul și caută din nou profilul surorii mai mari. Trei ani. Trei ani de cuvinte nerostite. Mâine ar fi fost ziua de naștere a tatălui lor, care și-a iubit enorm fetele, pe toate trei la fel. Tatăl ar fi iertat-o, tatăl a iertat-o.

Degetele îi alunecă pe ecran, ezită. O secundă, două, trei. Apăsă pe „trimite mesaj”.

Apoi brusc, iese din conversație și pune telefonul pe masă. Se apleacă peste pervaz și privește în jos, spre străzile ude ale orașului, cufundat într-o beznă totală.

---

Imaginea reprezentativă: Unsplash

---